Noțiunea de falus, centrală în teoria psihanalitică, marchează faptul că punctul de impact eficace al interpretării într-o cură este de natură sexuală; ea ridică, în același timp, probleme de ordin etic privind sexualitatea umană.
Istoria conceptului
Acest termen, familiar etnologilor și istoricilor din antichitatea greacă, trimite la ritualul religios al misterelor, în care se pare – îndeosebi la cele din Eleusis, dar nu există documente directe- că unul din punctul dintre punctele culminante era dezvăluirea unui simulacru al organului sexual masculin, chezaș al puterii, cunoașterii și fecundității pentru pământ și oameni. Sesizăm deci ambiguitatea termenului care sugerând turgescența penisului, face în realitate din el un simbol de venerat sau un simbol luat din logica inconștientului. Putem vedea în ce măsură acest termen poate să permită o confuzie între sexualitatea și procreere și o năclăire a enigmei relației dintre bărbat și femeie în descrierea antropologică a relației familiale dintre tată și mamă.
Prin noțiunea freudiană de complex Oedip și prin corelatul său, complexul castrării, interdicția incestului reiese din descrierea antropologică și din mitul tragic, în timp ce falusul devine obiectul dorinței mamei, interzisă fiului. Sigmund Freud situează castrarea, adică modul în care este reglată juisanța exercițiului sexual, precum și ceea ce leagă sexul de vorbire, vorbire amenințătoare desigur, dar a cărei interdicție structurează dorința, atât la băiat, cât și la fată, în cazul căreia s-ar părea că absența penisului o poate dispensa de tributul simbolic plătit sexualității pentru ca aceasta să devină mamă.
Concepția freudiană despre falus
Pentru Freud, termenul de falus, care apare de nenumărate ori în legătură cu simbolurile falice în vis, legat de organizarea fazei falice, servește la afirmarea caracterului intrisec sexual al libidoului. Prin aceasta, ea se opune, de exemplu , teoriei lui C.G. Jung, care leagă dorința de unele forțe vitale metafizice, în care miturile își păstrează accentul inițiatic religios.
Accentul pus pe adjectivul falic corespunde unei poziții teoretice esențiale la Freud: libidoul este în esență masculin, chiar și pentru fetiță dar se manifestă diferit. Falusul este un fel de operator al disimetriei necesare dorinței și juisanței sexuale. Este adevărat că, dacă falusul este atașat Erosului, această forță chiar tinde să unească, în timp ce Thanatosul desparte, dezorganizează. Freud mai arată cum reproducerea sexuală implică moartea individului; ceea ce este falic nu poate fi deci un simbol pur al vieții. Complexitatea ascestei noțiuni, la Freud, ține în aparență mai puțin de ireductibila diferență între sexe decât de opoziția între viață sau moarte.
Îndelung descris, în secolul al XIX-lea, fetișismul este considerat în general ca aparținând sferei perversiunii. De fapt, comportamentul fetișismului evocă lesne această dimensiune: fetișismul alege un obiect, o pereche de ghete să spunem, care devine singurul său obiect sexual. El îi conferă o valoare cu totul excepțională și, după cum spune Freud, ,,acest substitut este comparat pe bună dreptate cu fetișul în care sălbaticul își vede încarnat zeul’’. Ceea ce, la nivel descriptiv, pare reprezentativ în mod special pentru registru pervers, este dimensiunea condiției absolute care caracterizează, în numeroase cazuri, obiectul fetiș. Chiar dacă poate avea relații sexuale normale, fetișistul nu poate trece la actul propriu-zis, de exemplu, sau nu poate obține o juisanță de pe urma lor, decât dacă partenera sa consimte să îmbrace o anumită ținută. Scopul sexual nu este aici acuplarea; dorința despre care se presupune în mod obișnuit că se adresează unei ființe în totalitatea ei, este, în acest caz, dependența de o parte a corpului, supraestimată (fetișismul piciorului, al părului) sau de un obiect material aflat într-o relație mai mult sau mai puțin strânsă cu o parte a corpului ( lenjeria de corp). Să adăugăm că anumite trăsături fetișiste sunt prezente de multe ori în practicile considerate cel mai adesea ca perverse (fetișizarea biciului, în sadism).
Cu toate acestea, pentru psihanaliză, fetișismul are o importanță mult mai generală, cu mult dincolo de simpla considerare a unei entități patologice particulare. Trebuie astfel reținut că un astfel grad de fetișism se regăsește în viața sexuală normală.
Desigur, se va admite că fetișismul caracterizează mai ales libidoul masculin, deoarece bărbații, mai mult sau mai puțin conștient, se află deseori în căutarea unei trăsături distinctive care, singură, poate determina apariția dorinței pentru partenera lor. Ar fi mai puțin pertinent să opună fetișismul altor manifestări ale dorinței. Chiar dacă fetișismul alege o anumită categorie de obiecte, el nu este fixat asupra vreunei dintre ele. Întotdeauna susceptibil să se deplaseze către altul, echivalent, dar diferit, fetișismul include aceea parte de insatisfacție, care stă la baza oricărei dorinței.
În anumite cazuri frigiditatea este totală caracterizându-se prin absența dorinței și plăcerii sexuale. Aceasta este anafrodizia, o tulburare, în același timpcea mai profundă, dar și cea mai mai bine tolerată de către femeie, care apelează rareori la specialist pentru această insuficiență completă. În schimb, ea va merge la o consultație în cazul frigidității parțiale, în care plăcerea sexuală există dar rămâne incompletă. Este vorba în acest caz de raritatea sau de absența orgasmului în relațiile sexuale, care rămân satisfăcătoare în intervalul ce precede juisarea terminală. O femeie va apela de asemenea mai frecvent la consult în cazul frigidității dureroase, sau dispareunie, vaginismul fiind formă frecventă a acesteia.
În funcție de data apariției, se distinge între frigiditatea primară și frigiditatea secundară. Prima apare încă la primele raporturi sexuale. Frigiditatea primară, frecventă în cazul tinerei soții, dispare adesea în mod spontan odată ce cuplul a dobândit o anumită experiență în viața comună intimă. Frigiditatea primară, frecventă în cazul tinerei soții, dispare adesea în mod spontan odată ce cuplul a dobândit o anumită experiență în viața comună intimă.
Frigiditatea secundară survine, pe de altă parte, după o perioadă îndulungată de viață sexuală satisfăcătoare. La originea ei poate fi găsită o cauză organică ( o boală de natură endocrină sau neurologică, sau maladii locale, uterine, vaginale, vulvare, perineale). Însă de cele mai multe ori, cauza este afectivă (conflict cu partenerul, adulter, avort, tulburări nevrotice diverse).
Tratamentul vizează mai întâi cauza, în măsura în care aceasta a putut fi determinată. Pentru frigiditățile de origine afectivă, psihoterapia de inspirație analitică va putea elucida conflictul subiacent: o mare angoasă de castrare, o fixație oedipiană asupra tatălui , tendințe homosexuale inconștiente. Adesea însă poate fi suficiente câteva sfaturi simple privind contracepția sau comportamentului partenerului. Se utilizează de asemenea tehnici de reeducare psihosexuală, care permit cură intensivă,vindecarea sau cel puțin atenuarea acestei tulburări care se pare că afectează mai mult de 30% din femeile din lumea occidentală.
În ceea ce îl privește pe CG Jung, el concepe noțiunea de libido ca o energie psihică nespecifică, manifestându-se în toate tendințele, sexuale sau nuc ceea ce la Freud respinge, el menținând referința la sexual. Raportându-și propriile concepții despre libido, ca energie a tot ceea ce se poate îngloba în termenul de iubire, la termenul de Eros al lui Platon, Freud ajunge să denumească libido energia Erosului. Reluând această problemă, J. Lacan propune să concepem libidoul nu atât ca pe un câmp de energie, cât ca pe un ,, organ ireal’’, care are legătură cu partea din sine însăși pe care ființa vie sexuală o pierde în sexualitate.
Este relativ greu să extragem o definiție a libidoului la Freud, mai ales ca este pus în lumină în mod diferit, în funcție de momentele conceptualizării teoriei pulsiunilor, referitoare la viața sexulă, normală sau patologică, chestiune reiterată de problemele nevrozelor, a perversiunilor și psihozelor. Termenul latin de li8bido, care înseamnă ,,dorință’’, ,,invidie’’, ,, aspirație’’, așa cum îl folosește Freud, desemnează ,,manifestarea dinamică în viața psihică a pulsiunii sexuale’’ este energia ,,pulsiunilor care au legătură cu tot ceea ce se poate înțelege prin numele iubire’’. Afirmând referința la sexualitate a libidoului , referință pe care o va pune în valoare în diversele definiții pe care le va da, el contestă punctul de vedere al lui Jung, care anulează, generalizează și despecifică libidoul, el văzându-l pe acesta manifestându-se în toate tipurile de tendințe.
Termenul de sadism vine de la numele marchizului de Sade, scriitor francez (1740- 1814), a cărui operă acordă un spațiu vast algolagniei (legătura dintre plăcere și durere) active, dar și pasive.
Psihanaliza recunoaște sadismul ca una dintre posibilitățile înscrise în chiar natura pulsiunii sexuale. Totuși nici Freud și nici succesorii săi n-au reușit să sistematizeze ceea ce ar constitui, de pildă, o agresivitate normală ca dat constitutiv al societăților umane.
Desigur, luarea în considerare a sexualității infantile duce la descrierea unui gen de perversiune polimorfă originară în care sadismul își are locul. Cu toate acestea, Freud scoate în evidență faptul că, la început, sadismul urmărește mai degrabă dominarea partenerului, stăpânirea exercitată asupra celuilalt. Legătura dintre durere și excitația sexuală apare mai întâi în masochism, care constituie o răsturnare a sadismului, cu întoarcere asupra propriei persoane. Numai atunci inducerea unei dureri poate deveni unul dintre scopurile sadismului: în acest caz, paradoxal, subiectul este satisfăcut în mod masochist prin identificarea cu obiectul care suferă.
De asemenea, ipoteza pulsiunii de moarte mai degrabă contrazice ideea unei functionări sadice primare la om. Pulsiunea de moarte este pulsiunea de distrugere numai în sensul îm care omul tinde spre propria pieire. Sadismul, într-un mod și mai evident decât chiar masochismul erogen, se prezintă ca fiind deja mai complex, ca realizând o intricare a pulsiunilor de moarte și a pulsiunilor sexuale.
J.Lacan vorbește despre sadism ilustrând o formă extrem de evidentă de pozitivare a obiectului . Pe acest obiect, care de obicei are valoarea de obiect pierdut, devenind astfel cauză a dorinței,sadicul crede că-l poate exhiba, tăindu-l mai întâi din corpul partenerului. În această privință, descrierile care se găsesc la Sade sunt foarte explicite.
Comportamentul sexual este guvernat de anumiți factori interni și externi, integrați în cursul dezvoltării și în timpul actualizării comportamentelor de către sistemul nervos central. Printre factorii interni, hormonii sexuali joacă un rol determinant. Hormonii masculini intervin în diferențierea sexuală a gonadelor, a tractusului genital și a sistemului nervos: în lipsa lor, în unele lor etape critice ale dezvoltării, aceste structuri țintă evoluează în sensul femelă. Acest rol organizator inițial este primordial: el condiționează morfologia individului (prezența organelor genitale masculine sau femele), dar și fiziologia sa ( natura și ritmul a secrețiilor hipotalamo-hipofizare), fiind , în consecință, determinat când toate acestea au un sens, cum se întâmplă la specia umană, sexul educativ. La adult hormonii masculine și feminine joacă un rol activator ce înlătură reactivitatea structurilor nervoase care controlează expresia comportamentelor. Aceste efecte activatoare variază considerabil în funcție de nivelul evolutiv al speciilor vizate: evidente la mamiferele inferioare, ele sunt mult mai puțin marcate la primate și la om.
Printre factorii externi, mesajele senzoriale, provenite din mediu sau de la partener, asigură o funcție dublă. Pe de o parte, ele augumentează reactivitatea generală a organismului și declanșează, în anumite cazuri, secreția gonado-liberinelor hipotalamice; pe de altă parte, ele orientează comportamentele spre obiective specifice: așa se întâmplă cu stimulii emiși în timpul acuplării de către fiecare partener și care slujesc la sincronizarea comportamentelor acestora.
Toate etajele sistemului nervos, de la măduva la telencefal, iau parte la controlul comportamentelor sexuale, dar mai ales hipotalamusul. Sensibil la hormonii sexuali, primind informații de la mezencefal, sistemul limbic și cortexul prefrontal, el este un centru de integrare a mesajelor hormonale și senzoriale . pe cale eferentă, gonado-liberinele pe care le secret, controlează , prin intermediul hipofizei anterioare, activitatea endocrină a gonadelor. Pe cale nervoasă, el poate să declanșeze și anumite segmente de comportament sexual, precum erecția sau ejacularea. La mamiferele superioare totuși, reglările hipotalamice sunt din ce în ce mi mult subordonate structurilor telencefalice care, dezvoltându-se, permit învățării, memoriei și funcțiilor de anticipare să joace un rol din ce în ce mai mare. Astfel că, la primate, comportamentul sexual este extrem de puternic modelat de educație și cultură: crescut în afara contactelor cu adulții, un cimpanzeu nu va știi să copuleze; la om, rolurile sexuale asumate de către un individ vor depinde de sexul în care a fost educat, chiar dacă acesta nu corespunde sexului său gonadic.
Gonocorismul- sau separarea sexelor – comportă nu numai diferențierea germenului, ci pe aceea, mai mult sau mai puțin marcată, a somei; individul mascul și individul femelă din aceeași specie se diferențiază printr-o serie de caractere sexuale.
Caracterele sexuale primare înglobează toate organele direct legate de producerea, emiterea și schimbarea gameților. Orin urmare, acestea cuprind gonadele, tractusurile genitale, organele de împerechere. Ele se formează înaintea perioadei de maturitate sexuală sau pubertate.
Caracterele sexuale secundare sunt caractere somatice care se află în raporturile variabile cu dezvoltarea genitală. Ele apar doar la pubertate și sunt signaletice pentru maturitatea sexuală (dezvoltarea sânilor, a bărbii), fiind când permanente și răspunzătoare pentru dismorfismul sexual, când tranzitorii și manifestându-se decât în timpul perioadelor de reproducere, suprapunându-se fenomenului rutului.
Din punct de vedere al psihanalizei, sexualitatea reprezintă ansamblul diverselor modalități de satisfacere sexuală. Dintr-un termen al limbajului curent, psihanaliza a făcut un concept major al teoretizării sale, postulând existența unei sexualități infantile, diferențiind-o de activitatea genitală și subliniind-i legăturile intime cu limbajul omenesc și falusul.
Sexualiatea umană se caracterizează prin implicarea pulsiunilor. Chiar dacă se sprijină pe trebuințele organismului, spre deosebire de instincte, acestea nu au ca obiect privilegiat: sexualitatea omului nu este determinată într-o complementaritate; nu există un obiect sexual, iar inconștientul îl ignoră pe altul ca atare.
Pulsiunile pot viza o plăcere de organ, fără altul prucum suptul, retenția fecalelor, în acest caz, ele sunt legate de activitățile infantile generatoare de plăcere.
Aceste caracteristici permit explicarea așa-numitelor ,, perversiuni sexuale’’, care trebuiesc diferențiate cu grijă de perversiunea ca structură, în cadrul în căruia prevalează un mod de satisfacere parțial, neunificat și ordonat de către falus. Astfel, se poate vorbi despre o prevalență anală, orală sau vizuală. Sexualitatea presupune o energie sexuală pe care psihanliza o desemnează sub numele de libido, independentă de biologic. Termenul însuși de de sexualitate infantilă ridică o problemă de fond: dacă nu se poate nega că diversele componente pulsionale elaborate în copilărie sub forma soclul sexuării și al particularităților exercițiului sexual la adult, nu există nici un numitor comun între sensul sexualului la copil și adult .
Aportul revoluționar al gândirii freudiene a vizat mai întâi sexualitatea: recunoașterea unei sexualități infantile, dar și a unui sens sexual incoștient al multora dintre actele și reprezentările noastre. La acestea, se poate adăuga o dimensiune ,,perversă’’ legată atât de descrierea copilului ca pervers polimorf, cât și de aceea a fantasmei inconștiente, care are adesea o nuanță sadică sau masochistă, voyeuristă sau exhibiționistă, într-un cuvânt, a acestor puneri în acte descrise.
Totuși, nu este greu să ne dăm seama că importanța acordată de Sigmund Freud sexualității este însoțită de o modificare a definiției sale. Dacă sexualitatea nu se limitează la genialitate, dacă, mai ales, pulsiunile sexuale ne provoacă, indirect, iubirea de frumos sau principiile morale, trebuie să extindem considerabil definiția sexualității, fie să introducem în limbaj termen noi, mai adecvați.
De altfel, la Freud, se face deja simțită necesitatea creării unor noi categorii, mai ales din cauza faptului că îi atribuie falusului rol central, în cazul ambelor sexe.
Este adevărat că toate acestea introduc psihanaliza într-o teoretizare delicată. Pe de o parte, Freud se vede obligat să susțină că ceea ce spune despre falus este valabil pentru ambele sexe. În același timp însă, el recunoaște că nu-l poate descrie într-un mod satisfăcător decât ceea ce îi privește pe bărbați. În articolul Despre teoriile sexuale infantile, din 1908, Freud prezintă ipotezele făurite de către copil pentri a-și explica misterele sexualității și ale nașterii.
Dacă sexualitatea umană se definește ca fiind de la bun început pervertită prin limbaj, termenul care îi desemnează efectele nu va căpăta prin el însuși o valoare masculină sau feminină. El va fi constituit mai degrabă de un semnificant care reprezintă efectele semnificantului asupra subiectului, adică orientarea unei dorințe reglată de interdicție. Acesta va fi semnificantul falic, pentru care organul masculin nu constituie decât o reprezentare particulară. Din perspectivă lacaniană, simbolul falic nu reprezintă penisul. Este mai degrabă acela care, din cauza proprietăților sale erectile și detumescente, poate reprezenta felul în care dorința se organizează pornind de la castrare.
Or, dacă falusul ca semnificant simbolizează prelevarea realizată pe oricare subiect de către legea care ne guvernează, introducerea în cadrul speciei umane a unei diferențieri care ar despărți-o în jumătate devine de-a dreptul problematică. Dacă rămânem aici, nimic nu ne permite să reglăm, în inconștient, chestiunea diferenței dintre sexe, nimic nu ne îngăduie să surprindem ceea ce poate distinge un sex de celălalt.
În această privință, experiența clinică ridică alte întrebări. Într-adevăr, ceea ce ne arată ea este în ce măsură problema sexului insistă în inconștient: și nu atât chestiunea activității sexuale; cât mai ales problema a ceea ce poate diferenția sexele, din momentul în care același semnificant le omogenizează și astfel, mai ales, chestiunea a ceea ce înseamnă să fii femeie.
Formele sexuării presupun în prealabil cel puțin o redefinire a falusului sau a funcției falice și o interogație asupra dimensiunii sale universale.
Dacă falusul, de la Freud încoace, are valoare de semnificant al castrării, în măsura în care aceasta nu este altceva decât legea care guvernează dorința umană, care o menține între niște limite precise.
Aceste formule care prezentate pe scurt, pot să apară abstracte, sunt în prezent operante într-un întreg sector de cercetări psihanalitice. Ele au fost deja folosite, printre altele, la situarea raportului specific al bărbatului cu obiectele parțiale desprinse prin operația castrării, ca și al aceluia al femeilor cu punctul enigmatic care în incoștient, ar desemna o juisanță.
Dacă E. Esquirol descrisese deja cazul unui ‚,bărbat în vârstă de 26 de ani, înalt, cu o statură frumoasă, cu un chip plăcut, căruia îi plăcea să se îmbrace în haine femeiești și care s-a convins pe sine că este femeia și a încercat să persuadeze pe toată lumea, chiar pe membrii familiei sale de acest lucru’’, numai pe la 1950 sindromul acesta apare ca fiind relativ frecvent, într-o populație care, pe de altă parte, nu prezintă o patologie mentală manifestă.
Transsexualismul se distinge prin următoarele criterii diagnostice:
sentimentul de discomfort și de neadcvare în privința propriului sex anatomic;
dorința de a fi eliberat de organele sale genitale și de a trăi ca un subiect al celuilalt sex;
persistența a perturbării într-un mod continuu timp de cel puțin doi ani;
absența de ambiguitate sexuală organică sau de anomalie genetică;
nedatorat unei alte tulburări mentale, schizofrenia;
Transsexualismul masculin trebuie diferențiat de cel feminin . în primul, de cinci până la șase ori mai frecvent unele tendințe homosexuale s-au manifestat adesea încă înainte de pubertate. Atracția față de anumite profesiuni este obișnuită, ca și frecvența unor medii aparte; următoarea etapă a tratamentului hormonal este existența unei situații ambigue și marginale dinpunct de vedere social, de multe ori prelungită, care poate să ducă la realizarea unor transformări anatomice prin intervențiile chirurgicale.
La femeie, dacă androgenele favorizează modificările și dacă există cereri de transformare anatomică, nu se înregistrează marginalitate socială; dimpotrivă, o căutare a rolului viril social și profesional și adoptarea unei responsabilități sociale și profesionale și a unui habitatus masculin duc adesea la o bună inserție profesională.
În cursul traiectoriei sale biografice, transsexualul nu este aproape niciodată tratat: comportamentul din copilărie atrage rareori atenția, ca și acela de la pubertate. Ulterior, tratamentul hormonal reprezintă o etapă și este adesea autoadministrat. Transformarea anatomică nu este constantă și este adesea progresivă cu ajutorul unor intervenții minore încurajate e partener.
Cererea de schimbare de stare civilă este ultima etapă la care se încearcă să ajungă transsexualul, rareori tratat pe plan psihoterapeutic. Ne de multă vreme, asistăm la oficializarea schimbărilor de stare civilă. Totuși, aceste cazuri rămân izolate și se dezvoltă o populație marginală. Adevărata negare subiectivă are, poate, o parte de origine biologică. Studiile recente converg spre o diferențiere extrem de precoce a creierelor masculin și feminin din punct de vedere funcțional. Oricum, decizia de schimbare juridică a sexului nu ar trebui să intervină decât în urma unei expertize medico-psihiatrice încredințate unei echipe interdisciplinare calificate.
Descris mai întâi la bărbat de către Havelock Ellis sub termenul de eonism, apare și la femeie, deși mai rar. Nu este vorba despre gradul simplu, minor, al inversiuni sexuale al XX-lea. Psihanalistul A. Hesnard (1886-1969) a arătat că pulsiunea sexuală la acești bărbați travestiți este orientată spre femeie, dorită și amenințătoare totodată și, prin urmare, ținut la distanță. În eșecul său de o poseda pe deplin printr-un act sexual ce rămâne dificil (impotența și ejacularea precoce sunt frecvente la asemenea pacienți), travestitul își apropriază partenera identificându-se cu ea prin ceea ce o reprezintă mai bine pe planul imaginar și simbolic: hainele și rolul ei social. Travestindu-se, el nu devine, prin urmare, un obiect sexual pentru un alt bărbat, ci rămâne astfel pentru el însuși printr-o poziție narcisistă. Alți autori au insistat mai degrabă asupra aspectelor fetișiste ale travestismului, evidente mai ales în cazurile plăcerea sexuală nu poate fi obținută decât prin manipularea și purtarea unor haine ale celuilalt sex.
A fost descrisă de către un tânăr medic francez, D.T. de Bienville, în 1772, ca o ,,adevărată boală a sexului’’, o ,,furie uterină’’, care le determină pe femeile afectate ,,să scuture de jugul impunător al pudorii’’ și să-i solicite ,,într-un mod fățiș dezonorat’’ și cu ,,un glas pe cât de ticălos pe atât de criminal pe primii care vin să răspundă insațiabilelor lor dorințe’’. comparată cu satiriazisul la bărbat , nimfomania ține mai mult de un diagnostic moral și de o judecată de valoare decât de o adevărată boală fizică ori mentală, chiar dacă ea poate fi uneori consecința unor tulburări endocrine (hiperovarism) sau a unei stări de excitație maniacă.
Această anomalie face parte din parafilii. La unii voyeuri, plăcerea este obținută doar prin privirecare rămâne pentru ei singura activitate sexuală. Alții vor atinge orgasmul masturbându-se în timp ce spionează. Pantru a reține acest diagnostic, trebuie ca pulsiunile sexuale și fantasmele de excitație voyeristă să continue în mod repetitiv și mai mult de șase luni.
Maxfarm - Magazin online de produse naturiste - Toate drepturile rezervate - 2018
